Ruinele și mențiunile documentare atestă existența bisericilor românești din Evul Mediu încoace, ca semn al civilizației marcate de credința creștină. Biserica era pur și simplu sufletul satului, căci prin intermediul oamenilor bisericii sau cu ocazia liturghiilor li se comunicau sătenilor deciziile sociale, economice și politice ale vremii. Se considera că obiectele sfinte din biserică pot alunga seceta și pot garanta rodul bogat al recoltelor.
După 1450, odată cu excluderea românilor din procesul politic decizional din Transilvania, li s-a interzis să ridice construcții din piatră. Bisericile de piatră românești rămân, așadar, excepții, precum cea de la Criscior, pe Crișul Alb, din anul 1404 sau cea de la Ribița, din județul Hunedoara. Iar faptul că erau de obicei realizate din lemn – după model roman sau bizantin – a contribuit la perisabilitatea acestora.
Un moment special de libertate în istoria locului a început în prima parte a secolului al XVI-lea, odată cu trecerea văii Rodnei și a Bistriței sub stăpânirea lui Petru Rareș, domnitorul Moldovei. Atunci s-a construit mănăstirea de pe râul Bichigiu, între Coșbuc și Telciu, din județul Bistrița Năsăud, avariată apoi de Sigismund Nagy și ulterior reconstruită. În aceeași perioadă au fost ctitorite și bisericile din Leșu, Feldru, Vărarea (Nepos) și Rebra.
Mărturiile secolului al XVIII-lea vorbesc despre biserici ca despre moșteniri pe care oamenii le-au primit de la înaintașii lor cu atât de mult timp în urmă, încât nu se poate detecta momentul contrucției acestora. Relatau că datează încă din vremea înființării satului, că sunt la fel de vechi precum acesta, lăsând să se întrevadă o viziune integrativă conform căreia o parte esențială a credinței este reprezentată de ecoul tradiției ortodoxe consolidate în secole de ființare.
Sursă info: revista Pisanii sângeorzene, iunie 2014