Un minunat text publicat în revista Tribuna, cu circa 130 de ani în urmă, ne aduce în fața ochilor Sângeorzul de altădată. Micul fragment aparține unui articol de presă, scos la lumină în această vară, de cel mai recent număr al revistei Pisanii Sângeorzene.
Rândurile au fost scrise în anul 1896, ca o pledoarie pentru încurajarea turismului în acest minunat loc bistrițean. Pe atunci, turismul balnear reprezenta mare interes pentru oameni, atât pentru cei suferinzi de tot felul de afecțiuni, cât și pentru cei aflați în căutare de societate bună. 
Considerat „singura baie românească din Ardeal”, Sângeorzul oferea o serie de distracții dintre cele mai pitorești, speculând nu doar activități sociale sau medicale. Plimbările cu calul, descoperirea atracțiilor naturale din împrejurimi, vizitarea stânelor de munte dădeau turiștilor impresia unei adevărate vacanțe de vară, care să umple spiritul de energia tipică regiunilor de munte.
Iată cum se desfășura o zi de concediu în Sângeorzul de altădată: trezirea la ora șase pentru o plimbare în jurul dealului și un strop de socializare. De la ora opt, savurai micul dejun, urmat de jocuri distractive – popice, șah, sau de citirea ziarelor. „Băile” începeau de la ora zece și animau toată stațiunea. După scăldat era necesară o nouă plimbare în jurul dealului. Apoi masa de prânz, când mai toți turiștii aveau o foame de lup. Bucatele erau stropite cu un nemaipomenit șpriț. Urma pauza de cameră – citit sau dormit, dar nicidecum studiat. Sângeorzul era considerat prin definiție o stațiune pentru odihnă, era de neconceput deci ca cineva să facă orice altceva decât să se odihnească și să se distreze. La ora cinci începea programul de seară, când lumea se aduna în jurul fântânii și începeau petrecerile cu muzică și dans. 
Acestea erau distracțiile din urmă cu peste o sută de ani. Frumoase amintiri…