Cea dintâi mențiune despre băile Sângeorz datează din anii 1818 și 1820. Doi balneologi transilvăneni – S. Bélteky si S. Pataky – au cercetat în acea perioadă apele minerale din Transilvania, printre care se aflau la loc de cinste și băile noastre. Deși izvoarele erau frecventate pentru tratament încă din prima parte a secolului al XIX-lea, mărturiile ne spun că se găseau încă „într-o stare primitivă”.
Lucrurile au luat însă o nouă turnură în 1857, când s-au construit cea dintâi hală și cel dintâi bazin, ambele din lemn masiv. De atunci, în fiecare an s-au făcut îmbunătăţiri, pe măsură ce a crescut numărul vizitatorilor. De la începutul anilor 1870 și până la 1890, băile puteau găzdui între 200 și 300 de oameni cu diverse afecțiuni.
Până în primii ani ai secolului XX, numărul oaspeților crescuse la 900-1000, iar băile, atât cele calde, cât și cele reci, au căpătat un caracter modern. Împreună, izvoarele produceau zilnic o cantitate de 430.855 de litri de apă alcalină.
„Din sânul acestui deal, cam la jumătatea înălţimii lui, îşi iau obârşia izvoarele principale. În vârful dealului, de unde ţi se desfăşură o pânză lată de frumuseţi nepieritoare, sta din vremuri bătrâne un chioşc singuratec. (…) Îndată la stânga, hotelul „Hebe” împrejmuit de un parc, şi mai la stânga satul, cu cele două biserici române, în faţa ta covorul verde al văii Borcutului cu vile şi case de vară ascunse printre copaci batrâni. (…) 0 învălmăşalä de lume fără griji, un haos de glasuri vesele…” Așa descria M. Aegea Sângeorzul care abia pășise în secolul XX, în articolul său publicat în Luceafărul, Anul IV, Budapesta (1905) și reluat în numărul din februarie 2014 al revistei Pisanii sângeorzene.
În mare, peisajul pare neschimbat, la fel de îmbietor ca acum mai bine de 100 de ani. Ceea ce s-a schimbat însă cu siguranță este că acum turiștii nu mai sosesc în trăsură, alături de vizitiul care pocnește vesel din bici.
Sursă foto: Infobistrita.ro